Un post vacant spune uneori mai multe despre companie decât despre piața muncii

În fiecare dimineață, înainte ca primul candidat să își actualizeze CV-ul sau să răspundă la un anunț, într-un birou, undeva, cineva deschide aceeași discuție.

– Încă nu am găsit pe nimeni?

Întrebarea pare firească. De cele mai multe ori, nici nu provoacă vreo reacție. Cineva răspunde că au mai fost câteva interviuri, că unul dintre candidați a refuzat oferta, că altul nu avea experiența necesară, iar un al treilea a acceptat un salariu mai bun în altă parte. Se stabilește o nouă întâlnire peste o săptămână. Se modifică anunțul. Se schimbă platforma. Se mărește bugetul. Procesul merge mai departe.

Rareori se întâmplă altceva.

Rareori cineva întreabă:

– De ce este, de fapt, liber postul acesta?

Nu de când este liber.

Nu câți candidați au fost.

Ci de ce.

Întrebarea schimbă complet conversația.

Pentru că un post nu ajunge vacant doar atunci când cineva pleacă. Uneori începe să se golească mult înainte. Când responsabilitățile cresc, dar autoritatea rămâne aceeași. Când obiectivele se schimbă de trei ori într-un trimestru. Când șeful direct este convins că oamenii trebuie să fie recunoscători doar pentru că au un loc de muncă. Când evaluările se transformă în reproșuri și ședințele în monologuri.

Toate acestea nu apar în anunțul de recrutare.

În schimb, apar, mai devreme sau mai târziu, în demisii.

Dreptul muncii intră în scenă abia după aceea. Reglementează angajarea, perioada de probă, evaluarea profesională, concedierea, obligațiile părților. Face ceea ce legea știe să facă: stabilește reguli atunci când relația de muncă produce efecte juridice.

Dar postul nu s-a golit din cauza Codului muncii.

S-a golit din cauza oamenilor.

Aici apare, poate, una dintre cele mai mari neînțelegeri din viața unei organizații. Ne place să credem că piața muncii începe în afara companiei. Că problemele sunt întotdeauna la candidați, la universități, la generațiile noi, la concurență.

În realitate, piața muncii începe în interiorul fiecărei companii.

Felul în care vorbești despre colegii tăi. Felul în care îți respecți promisiunile. Felul în care reacționezi când cineva greșește. Toate acestea ajung, mai devreme sau mai târziu, în piață. Nu prin comunicate de presă, ci prin oameni.

Un fost angajat nu pleacă niciodată singur.

Pleacă și cu o poveste.

Uneori o spune la o cafea.

Alteori într-un interviu.

Alteori unui prieten care tocmai se pregătea să aplice pentru același post.

Companiile își imaginează adesea că reputația lor de angajator se construiește prin campanii de imagine. În realitate, ea se construiește în conversații la care compania nu participă niciodată.

Poate tocmai de aceea există posturi care rămân vacante luni întregi, deși salariile sunt competitive, iar anunțurile sunt impecabil redactate.

Nu pentru că oamenii nu caută un loc de muncă.

Ci pentru că, uneori, înainte să trimită CV-ul, caută numele companiei.

Și găsesc poveștile celor care au fost acolo înaintea lor.