Nu orice decizie greșită înseamnă o greșeală. Dar orice decizie luată cu superficialitate poate deveni una.

În mediul de afaceri există o convingere aproape instinctivă că valoarea unui manager se măsoară prin rezultatele pe care le produce. Dacă proiectul a fost un succes, înseamnă că decizia a fost bună. Dacă investiția a generat pierderi, concluzia apare aproape automat: cineva a greșit și trebuie să răspundă.

Realitatea juridică este însă mult mai nuanțată.

Dreptul nu pornește întotdeauna de la rezultat, pentru că rezultatul este influențat de factori pe care nimeni nu îi poate controla în totalitate. Piața se schimbă, legislația se modifică, apar crize economice, furnizorii intră în insolvență, iar un client important poate dispărea de pe piață fără ca administratorul să fi avut vreo posibilitate reală de a anticipa acel moment.

Din acest motiv, legea introduce un criteriu mult mai echilibrat: diligența.

Conceptul pare abstract până când îl așezi în sala de ședințe a unei companii.

Un director aprobă o investiție de câteva milioane de euro. Peste trei ani, proiectul eșuează. Acționarii sunt nemulțumiți, auditorii formulează observații, iar discuția ajunge, inevitabil, în zona răspunderii.

Întrebarea care urmează nu este întotdeauna aceea pe care o anticipează managerul.

Nu i se va cere, în primul rând, să explice de ce investiția nu a avut succes.

I se va cere să demonstreze cum a ajuns la acea decizie.

A analizat toate informațiile relevante?

A solicitat punctele de vedere necesare?

A evaluat riscurile previzibile?

A comparat variantele existente?

A consemnat motivele pentru care a ales o anumită soluție?

Diferența este esențială.

O decizie poate produce un rezultat nefavorabil și, cu toate acestea, să fie considerată una responsabilă din punct de vedere juridic dacă a fost luată cu prudența, atenția și profesionalismul pe care funcția le impunea în acel moment. În egală măsură, o decizie care s-a dovedit profitabilă poate ascunde o conduită imprudentă, bazată pe presupuneri, intuiții sau informații insuficiente, iar succesul ei să fie doar consecința unei împrejurări favorabile.

Acesta este motivul pentru care consilierul juridic privește altfel procesul decizional al unei organizații.

El nu încearcă doar să afle ce s-a hotărât.

Îl interesează, în aceeași măsură, cum s-a ajuns la hotărârea respectivă.

În multe companii, minutele ședințelor sunt redactate sumar, analizele rămân în corespondența electronică, iar argumentele care au stat la baza unei decizii importante nu sunt consemnate nicăieri. Atât timp cât lucrurile funcționează, această lipsă de disciplină pare lipsită de consecințe. Abia atunci când apare un litigiu, un control sau o acțiune în răspundere se descoperă că organizația poate demonstra ce a decis, dar nu și de ce a decis astfel.

Din perspectivă juridică, diferența este uriașă.

Diligența nu înseamnă perfecțiune și nici nu garantează succesul unei afaceri. Ea presupune ca decizia să fie rezultatul unui proces serios de analiză, desfășurat cu bună-credință, pe baza informațiilor disponibile la acel moment și cu atenția pe care orice profesionist rezonabil ar fi manifestat-o într-o situație similară.

Poate tocmai de aceea, unul dintre cele mai valoroase servicii pe care un consilier juridic îl poate oferi unei echipe de management nu constă în redactarea unui contract sau în reprezentarea companiei într-un litigiu. Valoarea lui începe mult mai devreme, atunci când participă la construirea unui proces decizional capabil să reziste nu doar în fața unei oportunități de business, ci și în fața unui judecător.

La prima vedere, această abordare pare să consume timp. În realitate, economisește una dintre cele mai prețioase resurse ale unei organizații: încrederea că deciziile importante nu depind exclusiv de inspirația unui moment, ci de un mecanism construit astfel încât să poată fi explicat, apărat și susținut ori de câte ori va fi nevoie.

Consider că adevăratul sens al diligenței nu este acela de a elimina riscul, pentru că o asemenea promisiune nu o poate face nimeni. Sensul ei este acela de a transforma decizia într-un act de responsabilitate, nu într-un simplu exercițiu de intuiție. Atunci când această diferență este înțeleasă, succesul încetează să mai fie singurul criteriu după care este judecat un manager, iar modul în care a ales să decidă devine la fel de important ca rezultatul pe care l-a obținut.