Începuturile scrierilor 2 - ROLUL PRACTICII JUDECĂTOREȘTI ȘI A PRECEDENTULUI JUDICIAR
Introducere
Este deja o certitudine pentru noi, studenții la Drept, deși suntem la început de drum, că evoluția Științei dreptului este strâns legată de evoluția societății pe care o reglementează, de nivelul de cunoaștere, de dorința de modernizare și dezvoltare.
Nu trebuie să ignorăm nici faptul că, așa cum dreptul este influențat de societate, la rândul său evoluția societății este influențată de evoluția dreptului.
Toți oamenii participă la circuitul juridic prin prisma relațiilor sociale, fiind purtători de drepturi și obligații, evident reglementate de normele juridice.
Din punct de vedere normativ, dreptul este un fenomen complex ce are scopul de a disciplina și coordona relațiile sociale, în vederea adoptării de către populație a unor comportamente ghidate de valori etice și morale, de reguli și norme, de modele.
Vom porni în analiza temei referatului nostru de la următorul citat:
„Judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legea în conformitate cu litera și spiritul său și potrivit cu multitudinea condițiilor de timp, spațiu și persoane în care se derulează aspectele de viață; la fel procurorul, avocatul sau organul administrativ.“
Aceasta este calitatea de artă a dreptului, dar în același timp acțiunile și deciziile judecătorilor și ale organelor ce aplică legea reprezintă izvoare de drept, unele în sens formal, al căror rol dar și importanță o vom descoperi în cele ce urmează.
Practica judecătorească și precedentul judiciar – izvoare de drept?
Izvoarele formale sunt reprezentate de forma exterioară a normelor juridice, ele fiind denumite și forme de exprimare a normelor de drept.
Din definiția sensului juridic al noțiunii de izvor formal reținem modalitatea prin care conținutul normei de drept devine regula de conduită și se impune ca model de urmat în societate, în relațiile dintre oameni.
Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe care dreptul le constituie este determinată de multitudinea relațiilor sociale care reclamă reglementarea juridică.
Ce este practica judecătorească?
Apelând la dicționarul juridic, putem defini, în sens restrâns, practica judiciară ca fiind totalitatea soluțiilor pronunțate de organele judecătorești în cadrul activității concrete de rezolvare a principiilor date prin lege în competența lor, precum și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile de îndrumare emise, fiind denumită și jurisprudență.
Termenul Jurisprudență își are originile în limba latină și se traduce ca fiind cunoașterea dreptului.
După cum am aflat din cursul universitar al domnului Prof. Nicolae Popa, jurisprudența, nu doar face parte din categoria izvoarelor formale, are și calitatea de sursă oficială, în același timp este denumită și izvor interpretativ, deoarece nu creează norme noi, nu i se poate atribui un caracter novator, doar le interpretează pe cele vechi, astfel având caracter interpretativ.
Ce este precedentul judiciar?
Pentru a defini termenul de precedent judiciar, putem apela iarăși la dicționarul juridic, dar, având în vedere noțiunile învățate în cadrul cursurilor de până acum, putem defini precedentul judiciar ca fiind o anume hotărâre a unei instanțe de judecată care poate avea rolul de a orienta practica judecătorească, la un moment dat, într-o speță similară în cadrul altei instanțe sau chiar în cadrul aceleiași.
Se observă că noțiunea de practică judiciară este mai largă decât noțiunea de precedent judiciar, ultimul fiind parte componentă a practicii judiciare, de aceea aceste noțiuni sunt diferite.
În literatura de specialitate regăsim Practica judecătorească și precedentul judiciar descrise ca fiind izvoare formale impuse de evoluția dreptului în timp.
În prezent, în țara noastră, jurisprudența nu mai este considerată un izvor de drept.
În sistemul de drept francez, ca și în alte state, hotărârile instanțelor judecătorești nu sunt considerate a fi izvor de drept, întrucât se pornește de la ideea că rolul instanțelor judecătorești este de a aplica legea la cazurile concrete, prin soluționarea de litigii juridice, și nicidecum de a crea legea ca izvor de drept prin hotărârile pronunțate. În alte sisteme de drept (de exemplu în dreptul anglo-saxon), precedentul judiciar, adică hotărârile judecătorești pronunțate anterior, este socotit izvor de drept, făcându-se apel la asemenea hotărâri pentru soluționarea unor litigii asemănătoare.
Trebuie remarcat că principiul obligativității precedentului este observat ca specific sistemelor jurisdicționale de tip common law. În common law precedentul sau autoritatea (precedentului) este descrisă ca regula stabilită într-un caz anterior, care este fie obligatorie, fie stabilește numai o prezumție pentru o instanță, care este chemată a decide într-un caz ulterior, ce prezintă o similitudine juridică. Sistemele common law par a plasa greutatea deciziei pe soluțiile din cazurile anterioare, astfel încât faptele similare vor avea hotărâri similare și deci previzibile. „Precedentul“ acesta este așadar o regulă de drept stabilită pentru prima dată de către o altă instanță pentru un anumit caz și care, ulterior, va sta la baza hotărârilor în cazuri similare.
Dacă legea este limpede, judecătorul nu are decât sarcina s-o aplice. Cea mai bună lege este aceea care lasă cât mai puțin la aprecierea judecătorului și cel mai bun judecător este acela care, în hotărârea pe care o dă, se bazează în așa fel pe lege încât arbitrarul său să fie cât mai redus. Jurisprudența, astfel înțeleasă, realizează dreptul în fapt de multe ori altfel decât îl arată litera strictă a legii, cutuma sau doctrina. În acest sens, după cum demonstrează M. Djuvara, se poate spune că ea este izvorul formal adânc al dreptului pozitiv.
Mircea I. Manolescu considera necesitatea întrebuințării a două teorii a surselor, izvoarelor de drept. Așadar, pe de o parte, teoria surselor legilor pozitive, abstracte și generale; iar pe de altă parte, teoria surselor pe care avocatul și judecătorul le au în vedere într-un caz concret, individual, particular.
Rolul practicii judecătorești și a precedentului judiciar în sistemul de drept
Este normal și democratic, dar înainte de toate este legal ca pentru fapte identice instanțele de judecată să emită aceleași decizii, interpretând norma juridică unitar.
Rolul principal al acestei acțiuni de interpretare și aplicare unitară a legislației ne este descris detaliat de către doamna Lect. Univ. Dr. Cornelia Beatrice Gabriela Ene-Dinu, în lucrarea de doctorat intitulată Rolul practicii judecătorești în elaborarea dreptului, de unde redăm unul dintre paragrafe:
„Jurisprudența are, între altele, rolul de a asigura o anumită securitate raporturilor juridice, astfel încât judecătorul va căuta nu doar să rezolve cazul concret, ci și să coordoneze decizia cu celelalte decizii judiciare, să asigure astfel o unitate și o coerență deciziilor date, să desprindă anumite idei directoare în procesul de împărțire a dreptății. Or, această nevoie de unitate și coerență generatoare de securitate face din precedent un izvor de justiție, chiar dacă nu un izvor de drept în sensul strict.“
Pentru a se asigura realizarea interpretării și aplicării unitare a actelor normative, la nivel național, a fost creat Recursul în interesul legii; acesta este principala funcție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Deciziile Curții se asigură unificarea practicii judecătorești, acestea fiind obligatorii pentru judecători după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Prin „dezlegarea dată problemelor (sau chestiunilor) de drept“, Înalta Curte de Casație și Justiție poate limita sau extinde incidența legii în vigoare, după caz. În doctrină, regăsim următorul citat care să explice cele precizate anterior:
„Este dincolo de orice îndoială faptul că deciziile analizate nu au ca efect crearea unor noi incriminări ori dezincriminarea unor fapte, ele intervenind doar pentru asigurarea unei interpretări unitare a legii, dar nu este mai puțin adevărat că, pe calea unei asemenea interpretări, sensul unei norme poate cunoaște o extindere sau o restrângere, astfel că în viitor anumite fapte concrete vor intra sau vor ieși de sub incidența unui text incriminator.“
După cum se știe, statul român a fost condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de mai multe ori, pentru lipsa de consecvență a practicii judiciare. Necesitatea uniformizării practicii judiciare nu trebuie demonstrată, deoarece încrederea cetățenilor în actul de justiție se fundamentează și pe constanța soluțiilor pe care judecătorii le adoptă în spețe comparabile sau similare din punct de vedere juridic, având în vedere că justițiabilul, care știe că altul a obținut o anumită hotărâre într-un caz asemănător cu al său, va spera în mod justificat că va fi beneficiarul aceleiași soluții. Iar dacă la finalul procesului, justițiabilul în cauză nu va obține aceeași soluție judecătorească, ci va fi tratat altfel, el va fi nu numai profund nemulțumit, ci și un nou membru pe lista persoanelor care n-au încredere în actul jurisdicțional.
De asemenea, în literatura de specialitate a fost evidențiat faptul că lipsa unității practicii judiciare „pentru observatorii care nu sunt pe deplin conștienți de cauzele reale ale problemei, alimentează o prezumție larg răspândită că instanțele din România își schimbă jurisprudența în mod aleatoriu, rezultat al influenței politicului sau al corupției.“
În exercitarea funcției sale, judecătorul trebuie să se raporteze la imperativismul dreptului pozitiv, dar și la ceea ce Curtea Constituțională prin soluționarea unei excepții de neconstituționalitate sau Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii au decis cu privire la anumite norme juridice și activitatea lor.
Primul savant care a considerat că a venit timpul să ne debarasăm de ideea că tot dreptul se găsește numai în lege și că judecătorul trebuie să caute soluția în cazurile neprevăzute de lege, tot în lege, a fost François Gény. Teoria științifică a acestui autor are marele merit de a afirma sus și tare că legea nu este singurul izvor al dreptului și că ea nu poate face față tuturor necesităților. În același timp însă, teoria păstrează legii rolul ei eminent, împăcând ambele necesități ale ordinii juridice precum evoluția și siguranța. Această teorie se bazează pe trei postulate:
legea nu poate prevedea totul și este imperfectă prin însăși natura ei;
în măsura în care ea a statuat, fiind expresia unei voințe inteligente, trebuie interpretată ținându-se seama de voința legiuitorului;
dacă legea nu a prevăzut și în lipsa unui obicei, judecătorul va proceda prin libera cercetare științifică.
Pentru a fundamenta importanța jurisprudenței și a precedentului judiciar vă propun să trecem rapid în revistă un singur exemplu de Decizie a ÎCCJ în care se arată că jurisprudența este importantă în asigurarea egalității cetățenilor în fața legii, așa cum prevede Constituția:
Decizia nr. 422 din 14 februarie 2018, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În acest dosar era judecat un recurs față de hotărârea Curții de Apel privind valoarea unor despăgubiri pe care ar fi urmat să le încaseze reclamanta ca urmare a unui accident.
Mai jos citez din decizie:
„Prin cea de-a doua critică, recurenta-pârâtă invocă nesocotirea de către curtea de apel a jurisprudenței în materie și solicită diminuarea cuantumului daunelor morale în cauza de față și stabilirea acestora prin raportare la sumele stabilite de instanțele naționale în situații similare și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, susținând, totodată, că daunele acordate intimaților-reclamanți exced limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea daunelor morale, ce oferă criterii obiective de cuantificare.
Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat, având în vedere că instanța de apel nu a examinat criteriul jurisprudențial și nu a analizat jurisprudența națională, precum și cea indicată de pârâtă, astfel cum impun dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei, ce nu permite efectuarea controlului judiciar asupra soluției pronunțate, pe calea prezentului recurs.
Alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudența este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite.
Așa fiind, este nelegal argumentul instanței, reținut în analiza apelului declarat de către pârâtă, în sensul că «apelanta-pârâtă nu a depus jurisprudența în spețe similare din care să rezulte că despăgubirile acordate au fost mult mai mici decât cele din cauză, ci doar a enumerat anumite decizii de speță, pe care Curtea nu le poate lua în considerare, neputând stabili dacă situațiile din cauzele respective au elemente de similitudine cu litigiul de față»."
De altfel, aceasta este și opinia specialiștilor în drept, avocatul Artin Sarchizian spunând că: „Principiul constituțional al egalității în fața legii impune ca toți cetățenii să aibă «parte de tratament egal» inclusiv în cursul unei judecăți. Astfel, deși, în mod «clasic», se consideră că precedentul judiciar nu poate constitui «izvor de drept», în realitate această concepție trebuie abandonată, deoarece, pe de o parte, sunt numeroase hotărâri judecătorești ce, potrivit legii, sunt «general obligatorii» — vezi cazul Hotărârilor Prealabile ale Înaltei Curți, cât și hotărârile Curții Europene, care deopotrivă sunt obligatorii, iar pe de altă parte, principiul sus-menționat legitimează orice persoană a «cere» același tratament — sigur favorabil, principiul pro homine — acordat unei alte persoane aflate într-o situație similară sau, cel puțin, comparabilă.“
CONCLUZII
Pentru o soluție echitabilă, trebuie ca toți actorii judiciari să cunoască într-o măsură rezonabilă cazurile anterioare, modul cum legea a fost aplicată într-un caz similar anterior celui care îl are spre rezolvare. Actul pedagogic de bază pentru un jurist în general este format plecând de la acest precedent.
Absența constantei juridice face imposibilă siguranța raporturilor între cetățeni sau între aceștia și autorități, căci nici unii, nici celelalte nu pot prevedea în vreun fel rezultatele activităților lor, în cazul în care ajung într-o situație conflictuală, sau nu pot ocoli o iminentă expunere într-o procedură judiciară. Absența constantei juridice creează greutăți și politicienilor, cărora le va fi dificil a stabili accepțiunea socială pentru o anumită acțiune sau inacțiune și edicta prin urmare o nouă regulă normativă, sau nu o pot ameliora pe cea existentă.
Dacă o hotărâre judecătorească are sau nu valoare de precedent depinde foarte mult de actorii juridici (părțile în litigiu, procurori și, în special, judecători); cu alte cuvinte, enunțarea precedentului ca izvor nu înseamnă în mod obligatoriu că fiecare hotărâre rămasă definitivă va deveni obligatoriu sursă juridică pentru spețe asemănătoare, deoarece pentru ca precedentul să existe, el trebuie invocat. În egală măsură, a urmări efectele produse de o hotărâre definitivă corespunde întru totul ideii că dreptul este viu și nu literă moartă. Prin precedent ca izvor de drept, trecutul, cu toate învățămintele pe care le aduce, rămâne viu în prezent, viitorul însuși fiind mai ușor de anticipat: aceasta este formula stabilității pe care o reclamă dreptatea sistemului de justiție și acesta este acel timp al prezentului continuu pe care gramatica limbii engleze îl afirmă în mod unic (nu este, deci, întâmplător faptul că, dintr-o perspectivă socio-lingvistică, prezentul continuu are ca formă de manifestare, în plan juridic, precedentul ca izvor de drept).
A fost deja spus că, într-o lume în care schimbarea a devenit principala regulă, faptele se vor afla aproape în fiecare situație cu cel puțin un pas în fața normelor juridice.
Cu titlu de exemplu, nu trebuie ignorat faptul că pledoariile unor avocați precum Titu Maiorescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea sau sentințele pronunțate de judecători (așa cum a fost cazul Judecătoriei Ilfov în disputa constituțională din 1912, ca urmare a cazului înaintat de Societatea Publică de Tramvaie București) depășesc granițele științei juridice pentru a deveni contribuții la cunoașterea umană, în ansamblul său. La nivel general, se poate conchide spunând că, dacă rezultatul unei schimbări nu poate fi în totalitate anticipat, garanția contra efectelor negative trebuie să vină din dificultatea de a o realiza: autorii schimbărilor care s-au dovedit benefice au ieșit din anonimat pentru a rămâne figuri istorice (de la avocați, judecători până la șefi de state). În momentul în care schimbarea este înțeleasă ca posibilitate de a pronunța hotărâri contradictorii pe spețe similare, atunci întregul sistem social intră în blocaj.
*****
******
******
Prof. Univ. Dr. Nicolae Popa – Teoria generală a dreptului- editia 6- Ed. C.H. Beck
I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu- Principiile dreptului civil român, 1947
Mircea Djuvara (n. 18/30 mai 1886, București – d. 7 noiembrie 1945, București) a fost un filozof și jurist român, membru corespondent (din 1936) al Academiei Române. A urmat la București cursurile Facultății de Drept si de Litere și Filosofie obținând licența ambelor facultăți în 1909 cu rezultate strălucite. Cu asemenea rezultate obține și doctoratul în drept la Sorbona. Din vasta sa operă concretizată în peste 144 de titluri amintim: "Teoria generală a dreptului (Enciclopedia Juridică)" 1930; "Drept rațional, izvoare și drept pozitiv" 1934; "Precis de filosofie juridică" 1941.
Mircea I. Manolescu s-a născut în oraşul Brăila, la 6 ianuarie 1907. Începând din toamna anului 1925 a frecventat, în paralel, cursurile Facultăţii de Drept şi ale Facultăţii de Litere şi Filosofie (specializarea filosofie) din Bucureşti. A avut o vocatie iesita din comun pentru avocatura, pe care a practicat-o cu stralucire, pasiune si daruire, considerandu-o artă. Acestei arte, i-a dedicat un ciclu de prelegeri intitulat tocmai Arta avocatului, precum si capitole importante din alte doua lucrari: Teoria si practica dreptului si Stiinta dreptului si artele juridice.
Instituţia recursului în interesul legii este reglementată de art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865/art. 514
din noul Cod de procedură civilă, respectiv art. 4142 din Codul de procedură penală din 1968/art. 471 din noul Cod de procedură penală din 2010,
Înalta Curte de Casație și Justiție (abreviat ÎCCJ, fostă Curtea Supremă de Justiție) este instanța judiciară supremă în ierarhia instanțelor judecătorești din România. Secțiile ÎCCJ judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri. Printre altele, soluționează și cereri de strămutare și conflictele de competență. Completul de 9 judecători soluționează recursuri și cereri în cauzele judecate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție și are rol de instanță disciplinară. Secțiile Unite judecă recursurile în interesul legii și soluționează sesizări privind schimbare jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Jusției.
Monitorul Oficial al României este publicația oficială a statului român, în care se publică actele prevăzute de Constituție, legi, hotărâri, moțiuni, decrete, ordonanțele de urgență, acte normative și alte acte menționate de legea de organizare și funcționare a Monitorului Oficial. Primul număr a apărut, în baza Regulamentului organic, pe 8/20 decembrie 1832, sub redactarea lui Ion Heliade-Rădulescu; se numea Buletin gazetă administrativă și era un săptămanal tipărit cu litere chirilice, de format 19 x 24 cm. În 1839 începe publicarea Monitorului cu litere latine, cele chirilice dispărând complet. În perioada comunistă, publicația oficială a statului român a purtat numele de Buletinul Oficial al R.P.R., iar între 1965 și 1989, denumirea de Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România. Pe 27 iunie 2012, Monitorul Oficial a fost trecut din subordinea Camerei Deputaților în subordinea Guvernului, prin ordonanță de urgență.
F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
A se vedea D. Schlafen, Curtea de Apel din Köln, Proiect de lege pentru menţinerea practicii unitare. Fundamentare (nepublicat).
François Gény (n. 17 decembrie 1861, Meurthe, Franța – d. 16 decembrie 1959, Nancy, Franța) a fost un jurist francez și profesor de drept la Universitatea din Nancy, care a introdus noțiunea de „cercetare științifică gratuită” la interpretarea dreptului pozitiv. Susținerea discreției judiciare în interpretarea legilor a avut o influență importantă în întreaga Europă. Gény a subliniat, de asemenea, că judecătorii ar trebui să ia în considerare factorii sociali și economici atunci când decid cazurile.
Decizia poate fi consultată aici: http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=142418
Av. Artin Sarchizian- nascut la 15 iunie 1982, avocat in Baroul București, cercetător științific al Academiei Române, secretar juridic si membru fondator al Grupului de lucru privind constituirea Asociației pentru Noua Enciclopedie a României.