Începuturile scrierilor 1 - ROMÂNIA, O ȚARĂ FRANCOFONĂ. O ALTFEL DE ABORDARE
Introducere
Tratând explicativ termenul francofonie înțelegem „Ansamblul politico-cultural al popoarelor care folosesc ca limbă oficială sau ca limbă de comunicare internațională limba franceză“ sau „Colectivitate constituită de popoarele francofone.“
Fără a leza experții și autorii din domeniu, lucrarea de față își propune să evidențieze câteva legături mai vechi și mai profunde între popoarele francez și român, din domeniul dreptului.
Există, în istoria Franței, evenimente în materie de drept care au avut o puternică influență în dreptul altor state, cu precădere în dreptul țării noastre, pornind chiar din anul 1789 de la începutul Revoluției Franceze și până în 1991 când a fost adoptată actuala Constituție a României, sau chiar putem merge până în 2009 când a fost adoptat Codul de Procedură Penală.
Pornind de la premisa că, Constituția este „legea fundamentală care stă la temelia organizării statale și baza juridică a întregii legislații“, adăugând afirmația lui Hegel că „Fiecare popor își are constituția care i se potrivește și care i se cuvine“ putem concluziona că prin Constituție se consfințesc o serie de drepturi, libertăți și obligații fundamentale ale unui popor, ele fiind revizuite în timp în funcție de evoluția juridică sau politică ale țării respective.
Cadrul legal fundamental al României își are obârșia în ideologiile Revoluției Franceze și în prima Constituție a Franței.
Pe parcursul acestui scurt referat dorim să trecem în revistă principalele evenimente constituționale ale poporului Francez, dar și să identificăm corespondențele în actele constituționale din România.
Revoluția Franceză
În perioada anilor 1789-1799, în Franța a avut loc o serie de revolte sociale și politice radicale, începând cu asediul și cucerirea închisorii Bastilia, simbol al absolutismului monarhic la 14 iulie 1789 iar finalul celor 10 ani aducând apariția democrației și naționalismului.
La data de 4 august 1789 sunt desființate privilegiile feudale, fiind evenimentul central al primei etape a Revoluției.
A doua etapă a Revoluției a fost marcată de Insurecția de la 10 august 1792, aceasta a fost decisivă pentru abolirea monarhiei, republica fiind proclamată la 21 septembrie 1792.
Războaiele revoluționare și Dictatura din perioada Terorii au facilitat cucerirea de noi teritorii, au asigurat granițele noii republici, au abolit sclavia dar au făcut și multe victime în interiorul Franței, încheindu-se cu înlăturarea de la putere a iacobinilor.
Începând cu 1795 conducerea statului francez a fost asigurată de consiliul executiv denumit Directorat până în 1799 când Napoleon Bonaparte a condus lovitura de stat ce a prăbușit regimul.
Privilegiile feudale, aristocratice și religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost brusc răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité“.
La nivel global, revoluția a accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului, socialismului și secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total.
Revoluția a avut influențe majore și pe plan financiar și economic, deși inițial după colapsul administrației regale se dorea ca sistemul existent de impozitare directă și indirectă să funcționeze în continuare până în 1791, în urma izbucnirii unor violențe ‘La gabelle’ a fost abolită în martie 1790, fiind desființate toate impozitele indirecte nepopulare, exceptând taxele vamale externe.
Adunarea a votat, în noiembrie 1789, punerea proprietăților bisericii la dispoziția națiunii. Pământurile bisericii au fost vândute în beneficiul statului, care asumau plata salariilor clerului, astfel, biserica își pierdea majoritatea veniturilor sale, pierzând și dijma.
Guvernul a emis asignate (bonuri de tezaur) pe care publicul să le cumpere și să le folosească pentru achiziționarea pământurilor bisericești. În aprilie 1790, Adunarea a transformat aceste bonuri în bani de hârtie, care puteau fi folosiți în tranzacții financiare.
În august 1789, s-a constituit comerțul liber cu cereale, iar controlul prețurilor a fost suprimat.
În octombrie 1790, au fost desființate tarifele interne și s-a creat o piață națională, favorizată și de creșterea unui sistem unic de măsuri și greutăți – sistemul zecimal, care a fost aplicat în întreaga Franță.
În 1791, breslele au fost desființate pentru că limitau accesul la anumite meserii. În iunie 1791, o alianță de 80.000 de muncitori parizieni a amenințat cu greva generală pentru a obține salarii mai mari, astfel, Adunarea a votat legea Le Chapelier, după numele deputatului care a produs-o, fiind interzise sindicatele și organizațiile patronale, grevele au rămas ilegale până în 1864, iar primele sindicate aveau să apară abia în 1884.
Adunarea Constituantă a aplicat sistemului juridic același principiu de uniformitate pe care l-a aplicat administrației locale. Legislațiile distincte în nord și sud și tipurile de tribunale au fost înlocuite de aceleași legi și aceleași tribunale în întreaga Franța.
Toate vechile tribunale – parlamentele, tribunalele senioriale și ecleziastice au fost înlăturate și înlocuite de un sistem nou, uniform, bazat pe subdiviziuni administrative și pe administrația locală reorganizată.
Organizarea bisericii era adaptată în cadrul administrativ al conducerii politice locale. Diocezele coincideau cu departamentele, numărul episcopiilor scăzând de la 135 la 83. Papa nu mai putea confirma noii episcopi. Toți clericii erau obligați să locuiască în dioceza sau parohia lor.
În Franța, după reformele revoluționare din domeniul religiei, funcționau două biserici catolice. Una era biserica constituțională, care accepta revoluția și era respinsă de Roma. Cealaltă, care refuzase să depună jurământ, ai cărei clerici erau denumiți „nejurați“ sau „refractari“, era aprobată de papă, fiind împotriva revoluției.
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului – 1789
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului este carta fundamentală prin care la data de 26 august 1789 au fost puse, în Franța, bazele democrației moderne, condamnând practicile Vechiului Regim și introducând noi concepte, precum:
oamenii se nasc liberi și egali în drepturi
apărarea drepturilor naturale inalienabile ale omului: dreptul la libertate, la proprietate, siguranță și rezistența la opresiune
principiul suveranității
libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia
nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau reținut decât în cazuri determinate de lege
nimeni nu trebuie sancționat pentru opiniile sale, convingerile sale religioase, dacă exprimarea lor nu tulbură ordinea publică în conformitate cu legea
libera exprimare a ideilor și opiniilor
impozitarea generală indispensabilă pentru întreținerea armatei și cheltuielile administrative trebuie suportate în mod egal de toți cetățenii, proporțional cu veniturile lor
cetățenii au dreptul ca personal sau prin reprezentantul său să stabilească necesitatea unui impozit, să consimtă liber la aceasta
dreptul la proprietate inviolabilă este sacru
Un prim punct de referință pentru următoarele acte constituționale adoptate în alte țări dar și ulterior în Franța, putem spune că este chiar preambulul Declarației: „Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea Națională, considerând că ignorarea, uitarea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirilor populare și ale corupției guvernelor, au decis să expună, într-o declarație solemnă, drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, astfel încât această declarație, prezentă permanent la toți membrii corpului social, să le amintească fără încetare drepturile și îndatoririle lor; astfel încât actele puterii legislative și cele ale puterii executive, putând fi oricând comparate cu scopul oricărei instituții politice, să fie prin urmare mai respectate; astfel încât cererile cetățenilor, fondate de acum înainte pe principii simple și incontestabile, să se fondeze pe respectarea Constituției și a fericirii tuturor.
În consecință, Adunarea Națională recunoaște și declară, în prezența și sub auspiciile Ființei Supreme, drepturile următoare ale omului și cetățeanului.”
Încă din primele cuvinte scrise în Declarație se fixează faptul că poporul deține puterea și toți cetățenii beneficiază de o serie de drepturi naturale și sacre ce nu pot fi încălcate sau constrânse.
Influențe franceze în viața constituțională a României. Repere istorice
Legislația franceză și practicile din domeniul dreptului au influențat încă de timpuriu evoluția dreptului în România, găsim dovezi datând încă din anul 1804 asupra faptului că Revoluția Franceză a influențat acțiunile din domeniul dreptului.
La acea vreme, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, în cadrul întrunirii Divanului din 25 martie, Mitropolitul Veniamin Costache a adus în dezbatere o scrisoare anonimă prin care se cerea ca: slujbele cele înalte ale țării să nu fie păstrate ca un monopol numai pentru protipendadă (marii boieri), ci și boierii de clasa a II-a să poată ajunge la ele, după merit și vrednicie.
Ideologia Revoluției Franceze își pune amprenta și asupra proiectului de Constituție din 1822. Această Constituție nu a trecut de stadiul de proiect, însă a fost numită de către Alexandru D. Xenopol: „cea dintâi întrupare a unei gândiri constituționale în Țările Române“ și „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale“; iar Nicolae Iorga considera că aceste idei transpuse în proiect au contribuit la „regenerarea noastră națională“.
De menționat este faptul că acest proiect de constituție a formulat pentru prima dată principiul constituțional al domniei legii și al separării puterilor în stat, dar și principii inspirate din ideologia Revoluției Franceze, precum respectul pentru proprietate, egalitatea în fața legilor și libertatea persoanei.
Aceste principii de inspirație franceză se regăsesc ulterior și în textul Proclamației de la Islaz din anul 1848, dintre care cităm, fără a fi limitative:
Independința administrativă și legislativă a popolului romăn, pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad V, și neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale
Egalitatea drepturilor politice
Adunanță generală compusă de reprezentanți ai tutulor stărilor societății
Libertate absolută a tiparului.
Instrucție egală și întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele
Zece ani mai târziu, în 1858 se puneau bazele unirii Principatelor Dunărene pornind de la „Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei“ acest act a fost redactat în conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris din 1856. Textul acestei Convențiuni stabilind norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. În același timp, putem spune că, Convenția de la Paris este de fapt o Constituție venită din afară. Prin prevederile acesteia, se transpunea pentru prima dată în practica noastră constituțională principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală.
După lovitura de stat a lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864 este votat, în cadrul unui plebiscit, cu 682.621 de voturi „pentru“, Statutul lui Cuza. A fost publicat în Monitorul - Jurnal Oficial al Principatelor Unite Române sub numele de Statutul Desvoltător al Convențiunii de la Paris. Alexandru Ioan Cuza a ales acest titlu pentru a nu deranja interesele puterilor garante dar și să evite ca acestea să considere că Principatele se abăteau de la prevederile stabilite prin Convenția de la Paris. Domnitorul, dorind ca Marile Puteri să considere Statutul doar ca pe un act adițional al Convenției, elaborează un preambul elocvent în acest sens: „Convențiunea încheiată la Paris în 7/19 August 1858, între Curtea Suzerană și între Puterile garante autonomiei Principatelor Unite, este și remâne legea fundamentală a României“. Acest act, cu caracter constituțional, schimba sensul prevederilor Convenției anterioare; dintre prevederile lui precizăm:
Modificări substanțiale în ceea ce privește atribuțiile fiecărei puteri în parte: puterea legislativă era exercitată de domnitor și Reprezentanța Națională, puterea executivă era exercitată de domnitor și Consiliul de miniștri, iar puterea judecătorească era exercitată de instanțele de judecată.
Domnitorul beneficia de largi prerogative legislative și executive, diminuând astfel rolul celorlalte instituții. Domnitorul avea drept de inițiativă legislativă, proiectele fiind pregătite și elaborate de o instituție nouă, Consiliul de stat, care avea în componență membri numiți de domnitor.
Corpul legislativ devine bicameral prin înființarea Corpului ponderator (Senatul), pe lângă camera deja existentă, Adunarea Electivă.
Această reformă constituțională a permis înfăptuirea reformei agrare din 14 august 1864 prin care țăranii clăcași erau eliberați de obligațiile față de boieri și erau împroprietăriți cu pământ. A fost o reformă fundamentală pentru modernizarea tânărului stat român și, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia și societatea de tip feudal.
Statutul lui Cuza rămâne în vigoare doar 2 ani, până la adoptarea Constituției din 1866.
Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după modelul Constituției Belgiei din 1831. A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru evoluția statului român pe baze moderne și democratice. Printre caracteristicile acesteia regăsindu-se și influențe ale ideologiilor Revoluției Franceze:
este un act de factură liberală
proclamă suveranitatea națională
instituie principiul separării puterilor în stat
stabilea libertăți și drepturi cetățenești
a fost considerată una din cele mai democratice constituții din Europa
CONCLUZII
Așa cum deja am aflat din studiul celorlalte materii până acum, evoluția Științei Dreptului este strâns legată de evoluția societății, astfel că și poporul român a preluat foarte multe reglementări, în materie de drept, de la alte țări mai evoluate.
Deși în acele vremuri relațiile internaționale nu erau atât de ușor de stabilit și menținut ca în zilele noastre, călătoriile erau mai greu de organizat mai ales în străinătate, conducătorii țării noastre au identificat mijloace prin care să poată să țină pasul cu restul țărilor și au luat în considerare elementele cheie ale evoluției acestora.
Așa cum precizam și la început, nu am utilizat termenul de Francofonie mot a mot, ci am dorit să evidențiez faptul că Știința Dreptului francez a fost și este o sursă de inspirație pentru noi, nu doar din punct de vedere al evoluției prevederilor constituționale ci chiar și în materie de Drept Penal și Civil.