Demisia de luni dimineață

Ora 08:47.

Subiectul e-mailului este scurt.

„Demisie.”

Două rânduri.

„Vă rog să luați act de demisia mea. Vă mulțumesc pentru colaborare.”

Atât.

În câteva secunde, mesajul ajunge la manager, la resurse umane și, inevitabil, începe întrebarea care apare în aproape orice organizație:

„Cum s-a ajuns aici?”

Interesant este că răspunsul nu se află niciodată în acel e-mail. Și aproape niciodată în ultimele două zile. Se află în ultimele douăsprezece luni. În ședințele în care cineva nu a mai fost ascultat. În promisiunile amânate. În evaluările care nu au avut loc. În conflictele lăsate să se rezolve singure. În fraza aceea spusă în grabă și uitată de cel care a rostit-o, dar nu și de cel care a auzit-o.

Există o tendință firească de a privi conflictele de muncă prin prisma dreptului.

Cine are dreptate?

Ce spune contractul?

Care sunt obligațiile angajatorului?

Ce riscă salariatul?

Sunt întrebări importante.

Dar ele apar târziu.

Foarte târziu.

De regulă, conflictele de muncă nu încep în Codul muncii. Încep într-o relație profesională care încetează să mai funcționeze.

Legea intervine atunci când încrederea a dispărut. Când dialogul s-a rupt. Când oamenii au încetat să își mai vorbească și au început să își pregătească argumentele.

De aceea, un conflict de muncă nu este, în primul rând, o problemă juridică.

Este o problemă de management, de comunicare, de leadership, de cultură organizațională.

Juristul vede dosarul când acesta ajunge pe biroul lui, însă managerul îl putea vedea cu luni înainte.

Dosarul care ajunge pe masa judecătorului este, de cele mai multe ori, ultimul capitol. Primele capitole s-au scris în birouri, pe holuri, în ședințe și în e-mailuri pe care nimeni nu le-a considerat importante atunci când au fost trimise.