Cine plătește când ceva merge prost?

„Șeful mi-a spus să fac asta.”

Este una dintre cele mai des întâlnite explicații atunci când apare o problemă la locul de muncă.

Șoferul a plecat cu mașina firmei pentru că avea o cursă de făcut. Angajatul din depozit a încărcat marfa așa cum i s-a spus. Colegul de la livrări a dus produsele la client. Gestionarul a predat marfa conform documentelor primite.

Apoi ceva merge prost.

Apare o amendă. O mașină este lovită. Marfa ajunge deteriorată. Lipsesc produse. Clientul reclamă o diferență.

Și apare întrebarea:

Cine plătește? Firma sau angajatul?

Răspunsul nu este întotdeauna același.

Când firma răspunde pentru ce face angajatul

Să luăm un exemplu simplu.

Un angajat conduce mașina firmei în interes de serviciu și produce un accident. Persoana păgubită se va uita, în primul rând, la prejudiciul pe care l-a suferit și la mecanismul prin care acesta poate fi reparat.

Faptul că la volan se afla un angajat nu înseamnă că firma poate spune pur și simplu: „Nu este problema noastră. El a condus.”

În anumite situații, firma poate răspunde pentru prejudiciul produs de angajat în timp ce acesta își îndeplinea atribuțiile.

Este o regulă importantă în activitatea oricărei companii: angajatorul nu poate transfera automat asupra angajatului toate riscurile activității sale.

Firma este cea care organizează activitatea, stabilește sarcinile, pune la dispoziție mașina, marfa, echipamentele și procedurile prin care munca este făcută.

De aceea, atunci când un angajat produce un prejudiciu unui client, unui partener sau unei alte persoane în timp ce lucrează pentru firmă, trebuie analizat mai întâi dacă acel prejudiciu are legătură cu munca pe care angajatul o făcea.

Nu este suficient să spunem: „A greșit angajatul, deci plătește el.”

Dar amenda de circulație?

Aici lucrurile se schimbă.

Dacă un angajat conduce mașina firmei și primește o amendă pentru că a depășit viteza legală, faptul că se afla în timpul programului de lucru nu transformă automat amenda într-o datorie a firmei.

El poate spune:

„Am fost trimis de firmă la acel client.”

Este adevărat.

Dar firma i-a cerut să ajungă la client. Nu i-a cerut să depășească viteza legală.

Aceeași logică poate fi întâlnită și în cazul altor încălcări ale regulilor de circulație.

Faptul că o faptă este făcută în timpul serviciului nu înseamnă că orice sancțiune primită pentru acea faptă trebuie suportată de angajator.

Trebuie să vedem pentru ce a fost aplicată sancțiunea și cine avea obligația legală pe care a încălcat-o.

Și aici apare o diferență importantă între o amendă și o pagubă.

O amendă este o sancțiune pentru încălcarea unei reguli.

O pagubă este o pierdere produsă cuiva.

Cele două nu trebuie amestecate.

„Bine, dar dacă a făcut accident?”

Aici revenim la exemplul cu mașina firmei.

Dacă șoferul produce un accident în timp ce face o cursă pentru firmă, trebuie să separăm două întrebări.

Prima: cine repară prejudiciul persoanei care a fost păgubită?

A doua: dacă firma suportă acel prejudiciu, poate recupera ulterior o sumă de la angajat?

Sunt două întrebări diferite.

Faptul că firma trebuie să răspundă față de persoana prejudiciată nu înseamnă automat că angajatul nu poate avea nicio răspundere.

Dar nici invers: faptul că angajatul a fost la volan nu înseamnă că firma îi poate trimite pur și simplu factura pentru tot ce s-a întâmplat.

Pentru a ajunge la răspunderea angajatului trebuie să vedem cum s-a produs prejudiciul și dacă angajatul a avut o vină în producerea lui.

Și aici ajungem la cealaltă parte a poveștii

Există situații în care angajatul poate răspunde pentru prejudiciul produs firmei.

De exemplu:

Un șofer deteriorează mașina din cauza unei conduite neglijente.

Un angajat deteriorează marfa pe care trebuia să o transporte sau să o manipuleze.

La livrare lipsesc produse și se constată că diferența a apărut din cauza modului în care angajatul și-a îndeplinit sarcina.

În gestiune apare o lipsă care poate fi legată de fapta salariatului.

În aceste situații, întrebarea nu mai este „era la serviciu?”, ci:

A produs angajatul un prejudiciu firmei prin vina sa?

Nu orice pagubă produsă la serviciu trebuie plătită de angajat

Aici apare una dintre cele mai importante limite.

Dacă o marfă se deteriorează, nu este suficient ca angajatorul să spună:

„Tu ai avut marfa în mașină. Plătești.”

Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat.

Marfa era ambalată corespunzător?

A fost încărcată corect?

A existat o problemă tehnică?

A primit șoferul instrucțiuni clare?

A respectat instrucțiunile?

Deteriorarea putea fi evitată?

A fost vorba despre o greșeală sau despre un risc normal al activității?

Aceleași întrebări apar și în cazul unei lipse la livrare.

Dacă lipsesc zece produse, nu rezultă automat că persoana care a făcut livrarea trebuie să plătească cele zece produse.

Trebuie stabilit unde au dispărut, cine avea responsabilitatea asupra lor și cum s-a produs lipsa.

Dar lipsa din gestiune?

Este un exemplu în care angajatorii trebuie să fie foarte atenți.

O diferență între ceea ce apare în acte și ceea ce există fizic nu spune, singură, cine este vinovat.

Poate fi o eroare de înregistrare.

Poate fi o livrare introdusă greșit.

Poate fi o eroare de numărare.

Poate fi o problemă apărută înainte ca marfa să ajungă la angajat.

Sau poate fi, într-adevăr, o lipsă pentru care salariatul are o responsabilitate.

De aceea, „lipsă în gestiune” nu este sinonim cu „salariatul plătește”.

Trebuie văzut ce s-a întâmplat în realitate.

„Dar eu am făcut exact ce mi s-a spus.”

Nici această explicație nu rezolvă automat problema.

Dacă un manager îi spune unui angajat să facă o anumită operațiune, iar angajatul o execută întocmai, situația trebuie analizată în funcție de natura acelei operațiuni și de modul în care s-a produs prejudiciul.

Dar există și situații în care angajatul are propriile obligații.

De exemplu, faptul că șeful spune:

„Du-te repede cu mașina la client”

nu înseamnă:

„Încalcă regulile de circulație ca să ajungi mai repede.”

La fel, instrucțiunea:

„Livrează marfa”

nu înseamnă:

„Nu mai verifica ce predai.”

Și:

„Descarcă marfa”

nu înseamnă:

„Manipuleaz-o oricum.”

O dispoziție de serviciu nu șterge toate celelalte obligații ale angajatului.

Cât poate să ceară firma de la angajat?

Și aici există multe neînțelegeri.

Angajatorul nu poate stabili pur și simplu o sumă și să spună:

„Ai produs o pagubă de 20.000 de lei. De mâine îți opresc banii din salariu.”

Răspunderea salariatului are condiții.

Trebuie să existe un prejudiciu, să existe legătură cu munca, să existe vină și să existe legătură între fapta salariatului și paguba produsă.

Mai mult, legea stabilește și limite și reguli privind modul în care prejudiciul poate fi recuperat.

Asta este important mai ales pentru că, în practică, apare uneori ideea:

„Semnează aici că accepți că vei plăti orice pagubă.”

O astfel de formulare nu poate înlocui condițiile prevăzute de lege.

Și atunci cine plătește?

Depinde.

Dacă angajatul produce un prejudiciu unui client în timp ce își îndeplinește atribuțiile, firma poate răspunde față de acel client.

Dacă angajatul produce, din vina sa, un prejudiciu firmei, poate exista răspunderea lui patrimonială.

Dacă primește o amendă pentru încălcarea unei reguli de circulație, simplul fapt că se afla în timpul serviciului nu înseamnă că firma trebuie să suporte sancțiunea.

Dacă marfa se deteriorează, trebuie stabilit de ce.

Dacă există o lipsă la livrare sau în gestiune, trebuie stabilit unde a apărut și cine este responsabil.

Și dacă angajatul spune „am făcut ce mi s-a spus”, trebuie să ne uităm nu doar la ordin, ci și la ceea ce a făcut efectiv.

Nici angajatorul nu este asigurarea angajatului pentru orice greșeală. Dar nici angajatul nu este asigurarea companiei pentru orice risc al activității.

Între aceste două extreme se află realitatea.

Iar pentru a afla cine trebuie să suporte o pagubă, întrebarea corectă nu este doar:

„Cine era acolo?”

Ci:

„Ce s-a întâmplat, cine avea obligația să facă acel lucru, ce a făcut fiecare și unde a apărut, de fapt, greșeala?”