Cum știm că un om s-a schimbat?
Există întrebări la care nici dreptul, nici psihologia și nici experiența de o viață nu reușesc să răspundă cu certitudine.
Una dintre ele este surprinzător de simplă.
Cum știm că un om s-a schimbat?
În fiecare zi folosim expresii precum „și-a învățat lecția”, „nu mai este omul de acum câțiva ani”, „s-a maturizat” sau, dimpotrivă, „nu se va schimba niciodată”. Le rostim cu o siguranță care lasă impresia că transformarea unui om poate fi măsurată aproape la fel de ușor ca înălțimea sau greutatea.
În realitate, nu avem niciun instrument care să ne spună cu certitudine unde se termină adaptarea și unde începe schimbarea autentică.
Un angajator încearcă să afle dacă un candidat care a avut dificultăți într-un loc de muncă va acționa diferit în compania sa.
Un manager încearcă să decidă dacă merită să mai acorde o șansă unui colaborator care a greșit de mai multe ori.
Un coach încearcă să distingă între entuziasmul de moment și transformarea reală.
Un părinte speră că adolescentul rebel de astăzi va deveni adultul responsabil de mâine.
În toate aceste situații, întrebarea este aceeași.
S-a schimbat omul sau doar comportamentul lui?
Diferența nu este deloc lipsită de importanță.
Comportamentul se modifică ușor atunci când mediul se schimbă. Aproape fiecare dintre noi conduce mai prudent în prezența unui echipaj de poliție decât pe un drum pe care îl știe pustiu. Aproape fiecare respectă mai atent regulile atunci când știe că este evaluat. Asta nu înseamnă neapărat că valorile sale s-au schimbat. Înseamnă doar că a înțeles foarte bine contextul în care se află.
Schimbarea autentică este mult mai greu de observat, pentru că ea continuă și atunci când dispare controlul.
Poate tocmai de aceea, una dintre cele mai dificile decizii pe care le ia un judecător nu este să stabilească dacă o faptă a fost comisă. Pentru aceasta există probe, expertize, declarații și reguli de procedură. Mult mai complicat este momentul în care trebuie să aprecieze dacă omul din fața sa este pregătit să revină în societate. Legea oferă criterii, dar niciunul nu poate transforma această apreciere într-o formulă matematică. Dincolo de conduită, de muncă, de participarea la programe și de toate evaluările existente, rămâne inevitabil aceeași întrebare: schimbarea pe care o vedem este una profundă sau doar o adaptare la mediul în care persoana trăiește?
Surprinzător este că aceeași dilemă apare zilnic și în companii.
Un angajat respectă toate procedurile. Dar le respectă pentru că a înțeles rostul lor sau pentru că știe că managerul verifică permanent?
Un director deleagă mai mult decât înainte. A învățat să aibă încredere în echipă sau este doar copleșit de volumul de muncă?
O organizație vorbește despre colaborare. Dar cultura ei chiar încurajează schimbul de cunoștințe sau fiecare continuă să își păstreze informațiile ca pe o formă de putere?
Observăm comportamente.
Despre intenții putem doar să formulăm ipoteze.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care dreptul le oferă managementului.
Oamenii nu pot fi evaluați doar prin ceea ce declară și nici exclusiv prin ceea ce fac într-un context controlat. Schimbarea autentică se vede abia atunci când comportamentul rămâne consecvent în timp, în situații diferite și chiar atunci când nimeni nu îi mai urmărește.
De aceea, înainte să spunem despre cineva că s-a schimbat sau că nu se va schimba niciodată, poate ar merita să fim puțin mai prudenți.
Pentru că între aceste două afirmații există un teritoriu în care nu operează nici certitudinile dreptului și nici convingerile noastre personale.
Există doar natura umană. Iar ea continuă să fie, probabil, cel mai dificil „dosar” pe care îl avem de soluționat.